Pedofilia. Directivă ipocrită a UE întărește tăcerea complice a Vaticanului

Președintelui Parlamentului European Jerzy Buzek Președintelui Comisiei Europene Josè Barroso Domnilor Europarlamentari Noi, susținătorii victimelor abuzurilor sexuale ale membrilor Bisericii Catolice ne exprimăm ferma dezaprobare față de directiva antipedofilie, aprobată în sesiunea plenară a UE desfășurată între 24-27 octombrie, cu 541 voturi pentru, 2 împotrivă și 31 de abțineri. Directiva este pe cât de dăunătoare pe atât de inutilă. Înăsprirea pedepselor devine utilă atunci când este îndepărtat pericolul prescripției și se impune obligativitatea denunțării delictelor sexuale pentru fiecare individ. Este necesară precizarea responsabilităților penale ale acelora care nu denunță astfel de delicte sau care, și mai rău, protejează pe cei care le comit. Directiva îi va găsi cu dificultate pe acei copii care vor denunța abuzurile suferite până când nu vor fi depășit traumatismul și nu vor ajunge la o vârstă adultă. Între timp prescripția îl va salva pe criminal și pe cei care-l cunoșteau, dar nu l-au denunțat, și care vor continua să invoce această directivă cum că nu erau obligați să o facă. Nici un cuvânt despre tratamentele sanitare obligatorii care trebuie impuse pedofilului, dat fiind faptul că pedofilia este o dereglare a personalității cu caracter recidivant. Un alt punct: este prea puțin să impui angajatorilor să se informeze asupra condamnărilor precedente ale propriilor angajați. Fără o evidență internațională accesibilă tuturor, nu ne vom putea proteja copii de acei criminali care nu au urmat un tratament recuperator psihoterapeutic. Limitele acestei directive au fost imediat primite de către autoritățile Vaticanului. La 3 noiembrie 2011 Mons. Scicluna, în fața Senatului Republicii Italiene a revendicat regula tăcerii declarând că: ”Obligația și dreptul de a denunța autorităților superioare abuzurile îi privește pe părinții sau pe tutorii celor interesați„. Revendicând dreptul asupra tăcerii complice, Vaticanul atribuie copiilor neprotejați și părinților acestora, deseori fără conștiința celor întâmplate, sarcina de a cere să se facă dreptate. Toate acestea chiar și atunci când, – așa cum se întâmplă deseori – autoritățile ecleziastice cunosc abuzul și preferă transferarea delincventului în locul denunțării lui autorității civile. Dacă nu se dorește protejarea celor care de zeci de ani neagă adevărul și dreptatea victimelor abuzurilor sexuale, este necesară o radicală schimbare de direcție. Sperăm ca autoritățile europene, locale și naționale să înțeleagă exigențele pe care noi le exprimăm.